Astăzi a fost prima zi în care puiul a mers la grădiniță și culmea, eu sunt cea care are mari emoții. Nu am dormit toată noaptea, am stat numai cu frica în sân ca și cum astăzi va fi sfârșitul lumii. Nu am crezut că în aceste ore fără el voi umbla ca o zăpăcită prin casă fără să îmi găsesc locul.

Mă așteptam la o pauză, la un moment în care pot savura cafeaua de dimineață relaxată după o perioadă lungă de solicitări constante. De fapt realitatea este exact opusul – stau cu telefonul lângă mine în speranța că totul este ok și curioasă oare cum reacționează cel mic fără mine.

Până astăzi aveam momente în care îmi doream cu disperare o pauză. Astăzi sunt aeriană, împrăștiată ca și cum centrul universului meu nu este aici. Conștientizez abia acum că eu sunt de fapt mai dependentă de el decât el de mine.

Stau cu ochii pe ceas și se apropie momentul în care trebuie să iau puiul de la grădiniță. Mă pregătesc repede ca pentru un examen important din sesiune și fug să nu cumva să întârzii, o îndeletnicire atât de naturală în ultima perioadă. Ajung la timp și îmi văd juniorul cum râde cu gura până la urechi. Aflu cu încântare că totul a decurs exemplar și David a fost foarte încântat de noua schimbare, nu a plâns deloc, iar mai nou a mâncat tot. Trebuie să repet că nu îmi venea să cred ce îmi aud urechile – juniorul meu a mâncat tot … lucru care nu s-a întâmplat de mult. Și bineînțeles singur, relaxat. În plus a fost foarte sociabil, îndrăzneț și deloc retras.

În zilele următoare m-au trecut constant aceleași emoții și cu bucurie am aflat în repetate rânduri că piticul meu s-a adaptat foarte ușor. Totul e bine și frumos.

Bineînțeles vineri am venit acasă cu primul muc de grădiniță că trebuie să fim în rând cu lumea.

Dar problema rămâne … totuși eu cum mă adaptez?

Comentarii Facebook