Mă încumet de nevoie să merg cu juniorul la cumpărături. După un lung ritual de îmbrăcat băiatul cu fugărit și căutat adidașii reușim să ieșim din casă. Ne urcăm repede în mașină să fiu sigură că ajungem la destinație până se gândește David dacă este de acord sau nu. Parchez și caut cu disperare un bănuț pentru căruț.

Așez băiatul în căruț și începem … cu raionul de fructe și o poftă mareee de banane. Trebuie menționat că am plecat cu băiat hrănit, schimbat, alintat – tot tacâmul. Ei bine dacă vrea banane trebuie să rezolvăm problema – aleg câteva ca de obicei, le cântăresc și îi dau să pape păstrând “dovezile” și eticheta.

Studiez atentă ce mai am nevoie de la raionul cu fructe/legume și observ un tătic cum se joacă cu fetița lui cu doi castraveți folosindu-i pe post de săbii. David observă jocul și începe distracția. Îmi arată insistent că vrea castraveți, mai exact doi. Apoi ia unul în mână și mi-l întinde, el îl ia pe celălalt și începe joaca. Cu „sabia” în mână și ochii după cele necesare trecem mai departe.

Se cere jos, apoi iar în brațe și în coș direct între alimente. Și uite așa ajung să cumpăr o pungă de făină găurită de degețelele lui, o cutie de smântână cu capacul spart (tot de junior că mi-a aruncat-o din coș) și merg spre casă cu cofrajul de ouă în brațe în speranța că am scăpat. Mai este nevoie să menționez că lista este inutilă? Ca de obicei socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg și mă las păgubașă limitându-mă la „strictul necesar”.

La casă altă distracție – mai exact spectacol cu demonstrații, priviri cârcotașe și culesul alimentelor pe repezeală.

Așa arată o zi normală la noi când ne încumetăm să facem cumpărături fără tati …. cu tati e altă distracție, nu scapă nici el nepedepsit. 🙂