Mi-am pus în repetate rânduri această întrebare. Am convingerea că adevăratele probleme ale societății actuale sunt cultivarea urii, a indiferenței, a competiției și lista poate continua la nesfârșit. Dorim că puii noștri să interacționeze frumos, dar nu mai observăm cu câtă indiferență ne tratăm unii pe alții.
De când devenim mame respirăm iubire, așa e și normal. Dar nu e firesc să o împărtășim și celor care nu au parte de ea? Nu e firesc să empatizăm, să ajutăm necondiționat? De ce pe măsură ce putem iubi mai mult se echilibrează balanța cu indiferență și răutate față de semenii noștri? De ce în loc să ajutăm preferăm să judecăm, să considerăm că tot universul ne este inferior?
Ar fi mult mai firesc să ajutăm când putem, chiar dacă doar cu o vorbă bună. Cum putem pretinde că suntem perfecte, un exemplu pentru copiii noștri când tot ce cultivăm în jur este ură?
Eu refuz să cred că asta e tot ce putem. Știu, sunt naivă, mereu am fost … dar dacă analizez cu atenție văd că viața mea este plină de oameni minunați, prețioși care m-au ajutat să devin ceea ce sunt. Sper ca puiul meu să fie înconjurat de aceeași iubire și să învețe că este mult mai frumos și natural să iubească, să sprijine, să ajute.
De ce nu cultivăm iubirea? De ce nu ne propunem constant să ne iubim pe noi și implicit tot ce ne înconjoară?
