Sunt o mamă „modernă” și emancipată după spusele cârcotașilor.
De ce?
Pentru că îmi las piticul să facă ce vrea, pentru că îl alint „prea mult”, pentru că îl las să aleagă ce vrea să mănânce și dacă nu vrea nimic, îl las să își asculte organismul.
Pentru că îl îmbrățisez când simte nevoia (și când simt și eu nevoia). Îi permit să facă ce vrea și risc în repetate rânduri să se observe că el este șeful.
Nu de puține ori am fost încurajată să îl limitez, să fie „băiat cuminte și educat”, să nu mă facă de rușine, să știe cine este mama și tata, nu să facă ce vrea el … ce mai, să fie pus la punct. Da, e stăpânul nostru, ne domină 😀
Și cu toate acestea se vede deja reversul medaliei. David este la grădiniță de câteva luni … a trecut o perioadă de acomodare anevoioasă cu diverse răceli, venit acasă cu julituri, crize de plâns și momente de fericire deplină.
Recent m-a surprins educatoarea cu un zâmbet cald spunându-mi că David oferă iubire, fiind convinsă că această iubire vine de acasă.
Ori cum altfel ar putea puiul meu să ofere iubirea de care el nu ar avea parte? Cum ar putea învăța să împartă când lui nu i se oferă ce are nevoie, când are nevoie?
Da, David iubește copiii, le zâmbește și îi îmbrățișează.
Oare această deschidere a puilor nu este datorată și adoptării unui parenting axat pe nevoile lor? Nu merită pe deplin probată o abordare relaxată a creșterii copiilor noștri și sprijinirea lor în descoperirea lumii?
